Limbajul arhitecturii bisericilor ortodoxe
…Spațiul și timpul și copilul lor, forma…
— Rudolf Schwarz
*
Abia odată cu recunoașterea creștinismului ca religie permisă în 325, prin decretul lui Constantin cel Mare, a devenit posibilă construcția autentică de biserici. Inițial, arhitectura bisericească s-a inspirat din modelele clădirilor semnificative ale epocii. Însă problema limbajului arhitectural, adică modul în care bisericile puteau reflecta esența liturghiei, a fost dezbătută și aprofundată teologic.
În acea perioadă, spațiile de cult nu aveau încă o formă bine definită, ci erau inspirate din structurile de putere ale vremii. Ele s-au dezvoltat treptat, odată cu evoluția conceptelor teologice—ceva imposibil în timpul persecuțiilor.
Primele încercări de a defini estetic noile biserici au început simultan cu aceste evoluții. Filosofia și matematica greacă au jucat un rol esențial în conturarea acestui nou demers geometric, însă vechile metode au fost reinterpretate prin prisma simbolismului creștin.
Astfel, în această perioadă s-a realizat prima sinteză între arta construirii și teologie, dar aceasta a devenit vizibilă abia două secole mai târziu, în vremea împăratului Iustinian I. Atunci, în biserica Hagia Sophia din Constantinopol, a fost celebrată prima Sfântă Liturghie. În timpul celor cinci ani de construcție, pe lângă arhitectură și teologie, au intervenit și matematica și fizica, prin contribuțiile lui Isidor din Milet și Anthemios din Tralles.
O altă problemă majoră a creștinismului timpuriu—ca și în prezent—era finanțarea. La început, bisericile erau ridicate doar cu sprijinul sponsorilor. Trei secole mai târziu, odată ce creștinismul a devenit religie de stat, accesul la resursele imperiale a fost facilitat.
Împăratul Iustinian a unificat cele patru discipline (arhitectura, teologia, matematica și fizica) cu politica și economia.
Un pas esențial în clarificarea conceptelor arhitecturale a fost definit de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a formulat în cuvinte relația dintre lumea vizibilă și cea invizibilă.
*
O etapă majoră în evoluția arhitecturii bisericești a fost secolul al IX-lea, după cele două faze ale crizei iconoclaste. Această perioadă este importantă din două motive.
*
Pe de o parte, problemele politice și economice grave ale imperiului au influențat direct arhitectura bisericească, ceea ce se poate observa în dimensiunile bisericilor. Pe de altă parte, înaintea iconoclasmului, Imperiul Bizantin trecuse prin cutremure teologice profunde, care au dus la redefinirea conceptului de icoană. După această criză, arhitectura bisericească a început să integreze elemente esențiale ale iconografiei și simbolismului în spațiul liturgic.
Sinteza celor șapte discipline—arhitectura, teologia, matematica, fizica, politica, economia și iconografia/pictura—definea imaginea arhitecturii bisericești la sfârșitul primului mileniu. Deși aceste domenii au suferit modificări majore de-a lungul timpului, această sinteză rămâne valabilă și astăzi.
Cum arată în zilele noastre construcția unei biserici, bazată pe aceste șapte dimensiuni?
Materialele și tehnologiile moderne oferă posibilități de expresie și construcție unice. Totuși, teologia și cerințele ritualului sunt strâns legate de ideea de eternitate, ceea ce le plasează într-un raport diferit față de progresul tehnologic. Între aceste două perspective pare să existe o contradicție fundamentală.
La fel ca în vremea lui Isidor și Anthemios, matematica și fizica joacă rolul de mediator. Matematica oferă modele, în timp ce teologia aduce propriile sale modele, transmise prin tradiție, dar susceptibile de noi interpretări. Tehnologiile moderne se bazează pe modele matematice tot mai sofisticate, precum metodele de proiectare digitală, bazate pe procese parametrice și BIM.
Expresia arhitecturală ideală de astăzi este rezultatul armoniei dintre cerințele cultului și posibilitățile materialelor contemporane.
Sprijinul politic pentru construcția de biserici a dispărut de mai bine de un secol în Europa. Autoritățile nu mai influențează direct unde și cum pot fi ridicate bisericile, această decizie revenind în mare măsură comunităților. Astfel, arhitectura bisericească ortodoxă nu mai reflectă voința guvernelor, ci expresia clară a credincioșilor.
Responsabilitatea pentru menținerea și construirea lăcașurilor de cult revine în totalitate comunităților. În cazul noilor edificii, există două opțiuni: achiziționarea unui teren pentru o construcție nouă sau adaptarea unui spațiu existent pentru slujbele ortodoxe, aceasta din urmă fiind o provocare majoră atât pentru arhitect, cât și pentru teolog.
În prezent, finanțarea provine aproape exclusiv din resursele comunității. Proiectarea bisericilor trebuie să mențină un echilibru între costuri și fidelitatea față de mesajul arhitecturii sacre. Interiorul bisericii rămâne un simbol al Împărăției lui Dumnezeu, iar acest aspect continuă să fie un element central al identității fiecărei comunități.